Între vis şi realitate

Scurtă povestire

E puţin înainte de miezul nopţii şi e straniu de întuneric afară, stelele şi luna sunt ascunse după plapuma groasă de nori iar blocurile din jurul meu sunt  doar nişte umbre imense, mi se pare foarte ciudat că la nici o fereastră nu se zăreşte vreo lumină . Înaintez câţiva paşi pe drumul îngheţat, mă opresc să privesc în spate, dar totul e pustiu, e atât de linişte încât îmi pot auzi respiraţia sacadată . Mai fac câţiva paşi şi observ după blocul din dreapta mea o pată de lumină, probabil acolo e vreun felinar sau ceva asemănător aşa că mă hotărăsc să merg în direcţia aceea cu gândul să găsesc pe cineva care să mă ajute să mă orientez. In sfârşit aud mişcare, dar după câteva clipe realizez că e doar vântul care leagănă crengiile zgribulite de frig ale copaciilor, dezamăgită grabesc pasul spre sursa de lumină. Vântul nu m-a ocolit nici pe mine, un fior îmi pătrunde prin tot corpul când un val rece adie prin părul meu lung şi des. Asta mă face să îmi dau seama
că nu sunt îmbrăcată corespunzător, am doar o bluză roşie simplă, destul de subţire, deasupra o vestă gri care se încheie numai sus cu doi nasturi, blugi de culoare închisă şi balerini negri, clar o tinută total nepotrivită pentru iarnă, mai ales dacă e şi noapte. Ce-o fi fost în capul meu că am ieşit aşa? De fapt ştiu răspunsul, când mătuşa mea m-a rugat să merg până la magazinul de pe strada vecină mi-a zis să mă îmbrac bine pentru că e frig afară, dar eu pot fi puţin încăpăţânată şi am zis că nu e nevoie că e aproape şi vin repede, aşa şi trebuia să se întâmple dacă nu mă rătăceam pe drum, lucru de care nu-mi dau seama cum de s-a întâmplat deoarece sunt sigură că am urmat întocmai traseul care mi l-a zis.

Mai am puţin şi ajung la colţul blocului, unde pot vedea sursa luminii, sper să fie cineva acolo să mă ajute să ajung acasă. Deodată simt că ceva rece îmi atinge mâna şi văd că din  cer cade câte un fulg de nea , care se topeşte încet la atingerea cu pielea şi cu hainele mele. Fulgii mari şi deşi pornesc într-un joc sălbatic, mă opresc şi privesc uimită cum în câteva minute un strat alb a acoperit totul. Banca care era lângă mine nu se mai zăreşte, mă aplec, nesigură pun mâna pe mormanul de zăpadă de lângă mine şi realizez că banca nu dispăruse ci e acoperită cu un strat gros de nea. Nu-mi vine să cred aşa ceva, e imposibil, ai zice că a nins ore întregi şi totuşi au trecut numai câteva minute. Cel puţin aşa cred… oare e posibil să fi fost atât de fascinată de primul joc al fulgilor încât a zburat timpul fără să îmi dau seama ? Atunci mi-am amintit de ceasul care l-am primit cadou de la Daria, prietena mea cea mai bună, nu prea e genul meu să port ceas, dar cel puţin pentru un timp trebuie să îi arăt că apreciez cadoul ei şi singura cale e să-l am mereu la mine. Mă uit la el şi constat că nu au trecut ore,ci minute, totuşi e posibil să fi rămas în urmă, bateria ar putea fi pe sfarşite, pănă la urmă nu foloseşte la nimic să ai ceas.Confuză de cele întâmplate pornesc în grabă spre sursa de lumină. E un stâlp de electricitate cum bănuiam, dar sunt dezamăgită că imaginea din faţa ochiilor e tot atât de pustie ca şi restul zonei. Mă simt cuprinsă de o stare de panică.Stau singură în bataia luminii, în jurul meu sunt numai umbre întunecoase şi vântul şuieră monstruos legănând fulgii de nea dintr-o parte în alta. Mă plimb puţin pe lângă lampă şi observ ceva înfiorător : o fată cu părul lung, negru stătea întinsă pe burtă în zăpadă, în jurul ei nu se vedea nici o urmă că ar fi călcat cineva pe acolo şi nu era acoperită de zăpadă, ai zice că stă într-o porţiune în care nu ninge ceea ce era imposibil şi totuşi mă întreb cum a ajuns acolo, deoarece sunt in totalitate sigură că acum câteva clipe nu era nimeni. Inima începe să-mi bată din ce în ce mai tare, mintea îmi spune să fug de acolo cât de repede pot, dar trupul nu o ascultă, ci înaintează lângă fata care zace în zăpadă. Mă apropii de ea şi văd că e în regulă nu pare rănită. M-a cuprins o stare de linişte şi m-am gândit că probabil e vreun copil al străzii care nu are unde dormi şi s-a refugiat aici. Pun mâna pe ea si o întorc cu faţa la mine. Inima începe să îmi bată nebuneşte, fata are o tăietură pe frunte şi una pe obraz, ochii îi sunt daţi peste cap, din gât îi curge sânge,pare moartă şi ce e mai rău aceea fată arată exact ca mine, sunt eu. Speriată de moarte înnlemnesc pe loc, încerc să ţip dar nu pot, se aude doar un suspin înecat. Deodată mă strânge de mână şi mă trage către ea.